What Ever Happened to Baby Jane?
★★BACK TO THE FUNNY FARM!★★
"Sister, sister, oh so fair, why is there blood all over your hair?"
În What Ever Happened to Baby Jane? (1962), Robert Aldrich nu doar regizează un film; el orchestrează un naufragiu în slow-motion. Ne aruncă direct în mijlocul unei case a ororilor care putrezește mai repede decât speranțele celor două suflete capturate în ea.
Și ce surori! Bette Davis (Jane Hudson) și Joan Crawford (Blanche Hudson) – două foste stele care acum se devorează una pe alta cu o ferocitate care face ca majoritatea filmelor de groază moderne să pară niște ceaiuri de mușețel servite la căminul de bătrâni…
Jane: Arta Vulgarității Absolute
Bette Davis, cu fața ei pictată ca o mască de clovn și cu buzele rujate într-un rictus disperat, transformă degradarea într-o formă de artă majoră. Jane urlă, scuipă replici ca niște înțepături de albină beată și dansează grotesc, ca o fetiță de porțelan strivită de trecerea timpului. Tot ce iese din gura ei e o explozie de ură verbală pură, nefiltrată de nicio urmă de decență. E violentă în vorbe așa cum alții sunt violenți cu cuțitul – și o face cu o energie care te lasă fără aer. Nu e nimic rațional, e doar ură și nebunie.
Nu e doar nebunie; e o nebunie jubilantă, obscen de vie. Davis nu joacă un monstru; ea devine monstrul și pare să adore fiecare secundă de posesie. Când rostește celebrul „You mean all this time we could have been friends?”, o face cu o satisfacție sadică ce te face să râzi și să vrei să închizi televizorul de dezgust!
Blanche: Armura de Gheață
În colțul opus, Joan Crawford o portretizează pe Blanche – calmă, palidă, cu o demnitate sculptată în gheață. Stă în scaunul cu rotile ca o regină uzurpată care refuză să abdice de la codul manierelor. Contrastul este brutal și absolut deliberat:
Jane este mizeria, frustrarea, mirosul de alcool stătut și machiajul scurs.
Blanche este ordinea, abținerea și supraviețuirea prin grație simulată.
Crawford joacă decența ca pe o armură – subțire, dar strălucitoare. Când Jane o umilește, Blanche nu urlă; doar privește cu o resemnare care te înmoaie mai adânc decât orice țipăt. Este „victima perfectă”, însă una a cărei pasivitate devine la fel de sufocantă ca agresiunea surorii sale.
Hothouse-ul Grotescului Gotic
Miezul filmului este această confruntare între vulgaritatea explozivă și stoicismul înghețat. Scenariul, cu multe găuri cam ia apă, forțat pe alocuri cu accidentul de mașină și ranchiuna veche, funcționează tocmai pentru că nu încearcă să fie la modă, sau „freudian”. Uneori, ura pur și simplu există, ca o boală cronică între două femei care s-au definit reciproc prin rivalitate timp de decenii.
Decorul claustrofob domină fiecare cadru. Deși locuiesc într-un „conac” care i-ar fi aparținut lui Rudolf Valentino, spațiul pare strâmtorat, strivit între vecini băgăcioși și redus la câteva camere-celulă. Este un “Petri Dish” al viciului unde rivalitatea de o viață se transformă în necroză.
Verdict: Oscar vehicle booster on the verge of mental breakdown
Castingul a fost lovitura de geniu a lui Aldrich. Să aduci împreună două dive care se urau visceral în viața reală din anii ‘30 a fost un act de sadism cinematografic care a dat roade. Filmul este un „Oscar Vehicle Booster” pentru amândouă, dar unul alimentat cu venin, nu cu omagii. Publicul de astăzi, care poate nu este familiarizat cu vedetele din anii 30-40, nu își dă seama pe deplin cât de mult Crawford, și mai ales Davis, și-au degradat “the big screen egoes” în filtrul maladiv al lui Aldrich. Imaginați-vă două mari frumuseți contemporane, la vreo 60++, gen Sandra Bullock vs. Catherine Zeta-Jones, să zicem, ca niște babe în vârstă care se ceartă ca proastele pe niște impresii din copilărie… sau la Loredana Groza(!) vs. Mirabela Dauer!
Mă gândeam la un film echivalent, dar cu doi bărbați în conflict - nu mi-a trecut prin minte decât supercomedia Grumpy Old Men (1993) cu Jack Lemmon și Walter Matthau 😂.
Nu e arthouse, nu e Hitchcock, Wilder sau Bergman; e masochistic, mai murdar, mai personal și mai adevărat în felul lui bolnăvicios. Noi avem întrebări, nedumeriri, dar Davis și Crawford nu au nevoie de logică; au nevoie doar una de cealaltă ca să-și arate colții.
Și o fac cum trebuie. Este un film fără o premisă credibilă, dar e inconfortabil, mizerabil, urât, magnific de urât, în care divele își joacă propriile carcase de staruri căzute și ies amândouă învingătoare prin exces și grație disperată.
3.5/5 Stele! – Merită fiecare secundă de disconfort.