The Tank (Der Tiger) - 2025
☢️3.5/5⭐ Metamphétamin, benzin und metaphysics
"We are alone and our time's nearly up, Philip. Give the bloody order!"
Dennis Gansel, acel băiat care ne-a dat Die Welle – redpill story despre cum fascismul (sozialismul) se naște din entuziasmul colectiv al unor puști drăguți, naivi și bine intenționați – pare să fi zis: De data asta hai să facem același lucru, dar într-un tanc Tiger, cu methedrină "Panzerschokolade" și un pic de groază metafizică la final, ca să nu se plictisească publicul de prea mult realism istoric.
Rezultatul? The Tank (sau Der Tiger, cum îi place nemților să-l strige) e un film care vrea să fie deconstrucția psihologică a genului „tank movie”, așa cum Die Welle a fost deconstrucția dramei sociale școlare. Doar că aici riscă un pic prea mult și sfârșește prin a se împiedica de propriile ambiții.
Să reluăm clasicele:
Lebanon (2009) – claustrofobia pură, totul văzut prin vizorul de sub tun, ca și cum ai fi îngropat viu într-o cutie de metal cu lunetă. Tehnic vorbind, e apogeul.
Fury (2014) – spectacol brutal, coregrafie de blindate ca un balet al morții, fără scuze, fără metafore prea lungi, dar cu Brad Pitt 😂
Cross of Iron ( 1977) al unui Sam Peckinpah beat – murdar, haotic, psihedelic în felul său dezorientat; soldații sunt niște animale rănite care se urăsc și se iubesc în același timp într-un balet montat de un dependent care credea că e pe platoul de la The Wild Bunch…
TANK se distanțează de realismul istoric sec și încearcă să exploreze „fantomele” trecutului – vergangenheitsbewältigung, adică procesul ăla german interminabil de digerare a vinovăției strămoșilor. Doar că Gansel pare să se teamă să intre cu adevărat în noroiul ambiguu moral. Vrea să scape de paradigma „germanii răi, rușii buni”? Perfect, mulți o vor, eu o vreau! Dar evadarea lui e atât de prudentă încât ajunge să pară evazivă. Nu, nu cade în cealaltă extremă („vai, ce nevinovați erau băieții noștri”), dar nici nu are curajul sfidător autentic din Cross of Iron. Totul e prea șlefuit vizual, prea frumos luminat – ca un trailer de lux pentru un coșmar pe care nu îndrăznește să-l facă suficient de urât.
Și apoi vine finalul Shyamalan-esc. Nu dau spoilere, dar hai să fim sinceri: substratul supranatural (sau halucinator, sau ce-o fi) e singurul lucru care mai ține filmul pe linia de plutire după ce logica tactică s-a dus dracului de mult. Dacă îl iei ca film de război pur, erorile sunt evidente și enervante. Dacă îl iei ca pe o odisee metafizică – un fel de Infern dantesc comprimat într-o cutie de oțel umplută cu amfetamine și remușcări – atunci capătă o greutate neașteptată. Eu zic că e mai degrabă un deus ex machina de lux: scenariștii n-au știut cum să încheie onorabil povestea fără să recurgă la un twist care să explice totul (sau nimic).
Căzând în metafizic fără să fie Thin Red Line (Terence Mallick) și introspectiv fără să fie Apocalypse Now, estetic superb, vine cu un preț de plătit: pierde din „murdăria” autentică a războiului. Gansel reușește totuși un lucru mare: face interiorul tancului să pară un personaj viu, sufocant, ca în Das Boot. Petersen a transformat submarinul într-un organism de coșmar ; Gansel face cam același lucru cu Tiger-ul. Doar că filmul lui nu se ridică la nivelul marilor clasice de război germane – Das Boot (Petersen), Der Untergang (Hirschbiegel), Die Blechtrommel (Schlöndorff), Im Westen nichts Neues (Berger) sau chiar Das weiße Band al lui Haneke. Prea multe gaguri ușurele, twisturi neverosimile, dialoguri gratuite și clișee care n-ar fi trebuit să intre în montaj.
Epilog: un film ambițios, frumos filmat, cu momente de tensiune excelentă și o încercare curajoasă de a sparge tiparele. Dar până la urmă, metafizica „salvatoare” miroase a soluție de urgență, nu a revelație. Gansel arată ca un elev silitor care a vrut să facă un Das Boot cu fantome și i-a ieșit un Das Boot cu ceva stropi de Shutter Island. Interesant, dar nu genial. Nota 3.5/5 ⭐ este corectă, dar nu entuziastă și cu asta punkt!
