The Secret Agent (2025) ★★★★★
O carnaval dos horrores!
The Secret Agent (2025) – un mix de sudoare și carnaval în “raiul dictaturii militare”. Uite așa arată un film adevărat: te aruncă în mijlocul Recife-ului anului 1977, în toiul carnavalului, unde muzica bubuie non stop, iar mirosul de transpirație, rom și frică se amestecă până când nu mai știi care e petrecere și care e coșmar. Kleber Mendonça Filho a luat tot ce știa el despre cinema, de la Costa-Gavras la grindhouse-ul brazilian, de la paranoia anilor ’70 (Crichton) la acel realism murdar care te face să simți negru sub unghii și o incursiune în revenge horror-ul ieftin gen TROMA (Killer Condom aka Kondom des Grauens) și a turnat totul într-un pahar înalt, l-a agitat și ți-l servește direct în față.
I’m not a violent person. But this guy... I would kill him with a hammer. I’d smash his whole head with a hammer.
Wagner Moura joacă un tip mereu pe fugă (Marselas) , fost profesor, tehnocrat, văduv, naiv ca un sfânt beatificat de stânga utopică, care ajunge în orașul natal ca să-și ia băiatul și să fugă. Sună simplu? Nu e. Are 2 ore și 38 minute pentru a-si spune povestea.
E un fel de John Galt al favelelor, un idealist care încă mai crede că rațiunea și bunătatea pot învinge un regim corupt care mănâncă oameni la micul dejun. Dar filmul nu-l tratează ca pe un erou popular (cum a făcut Soderbergh cu grețosul Che). Îl tratează ca pe un om adevărat: transpirat dar calm, arătos dar cumva nesigur, tranzacțional dar uneori ridicol de credul, cu un pic de campy horror în privire când realizează că paranoia nu e doar în capul lui, ci e aerul pe care-l respiră toată lumea.
Stilul cinematic? Ca un episod din Fargo regizat de un brazilian care a văzut succesul lui Narcos Mexico și filmele de epocă cu buget zero din anii ’70. Recuzita e impecabilă – mașini vechi, cămăși descheiate, ventilatoare care bâzâie omniprezent. Pernambuco-ul arată ca o favela cubaneză (sic!) după un uragan de culori și violență meteo: ziduri scorojite, lumini neon, piei lipicioase de sudoare, femei senzuale care trec pe lângă tine ca avertismente de STD de care știi că nu vei mai scăpa niciodată. Filtrele sunt pur anii ’70 – grainy, portocaliu-maroniu, ca și cum cineva a turnat sepia peste realitate ca să o facă suportabilă. Umorul negru curge ca sângele dintr-o măcelărie: personaje cu nume fanteziste (Elza, Robério, Euclid, Fatima, Harold, Clovis, figuri care par ieșite dintr-o mitologie de plantație), scene care trec de la lentoare sufocantă la realismul șocant gen Mondo Cane – gen grotescul cotidian al vieții sub dictatură, corupție la vedere, spaimă îmbrăcată în zâmbete. E autentic până la os, uman până la durere. Coloana sonoră? Impecabilă. Te învăluie, te strânge, te lasă fără aer – exact cum trebuie.
Concluzia: The Secret Agent nu e un thriller politic revizionist (cum ar spune criticii pișcotari). E un neo-noir, omagiu adus genului patentat de Costa-Gavras, dar și o meditație asupra naivității care ne ucide și ne salvează deopotrivă. Marcelo nu schimbă lumea. El doar încearcă să supraviețuiască cu puțină normalitate într-o lume care a decis că asta e un lux. Și totuși, în felul lui stângaci, utopic, panicat, reușește să ne amintească de ce mai merită să crezi în ceva.
Dacă vrei un film care să te facă să râzi cu sughițuri1, să transpiri de frică, să te temi și să pleci din sală simțind că ai trăit ceva real – ăsta e. Un masterpiece murdar, ludic, senzual, paranoic și profund uman. Are multe “găuri”, dar asta îți lasă liberă imaginația…
Cinci stele. Și încă una furată de la dictatură, ca să fie de șase 😂
Scena din parc în care “piciorul păros” îi vânează amatorii de amor liber este WOW😂 - (HAIRY LEG - most anticipated sequel movie)