The Housemaid (2025) — ★★★★ (4/5)
Softporn Horror
The Housemaid (2025) — ★★★★ (4/5)
A zis cineva “Guilty pleasure”? Asta e păcatul originar, servit fierbinte. Viziunea lui Paul Feig asupra bestsellerului Freidei McFadden e un thriller psihologic atât de supraîncălzit erotic încât rivalizează cu lupanarele din Pompeii. O poveste care nu ar depăși nivelul “Desperate Housewives”, explodează ca o grenadă în 4th of July!
Bomba sexy Sydney Sweeney în rolul naivei Millie Calloway – direct din pușcărie la rol de menajeră, strecurându-se în Edenul Winchester – vine cu o intensitate sexuală naivă care se folosește de frumusețea ei fragilă. Are un trecut, dar acesta nu e revelat, probabil o păcătoasă in fața penitenței? Dar Amanda Seyfried ca Nina Winchester? Revelație pură, o Jezebel întrupată – manipulatoare, isterică, sălbatică, hilar dezechilibrată, balansând pe marginea freneziei autodistructive. Canalizează imaginea de fragilitate a soției-trofeu spre întruparea răului absolut!!! Se pândesc una pe alta într-un spațiu sufocant, ciocnirile lor mustind de nevroze, de amenințare erotică sugerată și comedie neagră.
Premisa? Nebunie pură de la Turnul Babel pe hârtie. O fată “plină de calități”, dar ghinionistă prinde un job de vis cu cazare într-un Camelot cu cuplul bogat și „perfect” (Amanda Seyfried ca Nina și voinicul Brandon Sklenar ca Andrew), până când vraja se rupe. Viața imită literatura erotica-pulp, sau invers – dar de ce să ne văităm pudibonzi când spectacolul e atât de seducator? Scenariul îngrămădește manipulare à la Gaslight, paranoia din Cabinetul Dr. Caligari, jocuri erotice S&M în stil Fifty Shades of Grey, și twisturi care distrug imaginea corny și previzibilă a poveștii.
Împrumută cu o împietate evlavioasă: Rebecca de Hitchcock (conacul Manderley, predecesoarea spectrală - Kathy, Seyfried ca o de Winter transformată în Mrs. Danvers); Gone Girl de Fincher (jurăminte strâmbe, promisiuni veninoase, twisturi à la Amy Dunne, publicul manipulat ca de povestitorii din Fight Club); înjunghierea de duș din Psycho cu un supliment de nebunie Rosemary’s Baby. Omagii? Sigur. Hoție? Nu, e doar pură admirație, legată în cătușe de catifea.
Brandon Sklenar (remember It Ends With Us?) Frumos ca un Chippendale – umeri lați, privire de vițel, suflet mare, dar cu machism de carton, zero subtilitate, fără spiritul personajului. E un manechin masculin pentru cămăși strâmte și priviri pofticioase de la nevestele din vecini care bălesc de invidie. Sincer, eu i-aș fi preferat pe James Mason, Jack Nicholson (varianta din 80’s) sau pe James McAvoy - singurii actori potriviți pentru acest Bluebeard de carton.
Intră Cece (Indiana Elle), ca o micuță Baby Jane în ținută goth, Wednesday - The Omen - Shining. Fură scenele fără efort: ciudat de precoce, aruncând replici sardonice ca-n Addams Family sau zâmbete urât prevestitoare à la Damien. Transformă thrillerul domestic în ceva ușor gotic, sugerând că uneori drăcușorii vin cu codițe și pantofi de lac.
Nu e film pentru puritani sau pentru paznicii virtuților woke care urlă „trigger warning!” la orice umbră de replică politically incorrectly . O desfătare crudă, nerușinată, exces de simboluri, un rollercoaster ireverentios de-a dreptul comestibil, un reminder glorios al vremurilor când entertainment-ul însemna evadare pură, nu să bifeze norme de gen, să ne îndese pe gâtlej ideologii și predici inclusive, diversitate si pedofilie de la gheena numită Netflix. Într-un an sufocat de blockbustere safe, gunoaie previzibile, remake-uri sterile și uitabile ca un discurs de la Grammys, The Housemaid are nesimțirea supremă să fie trashy, tupeist, twisted și amuzant fără să ceară voie.
P.S. - vom avea parte de o continuare!