OLD HENRY, LE SAMOURAÏ
Cinema Obscura presents: SILENT KILLERS!
LE SAMOURAÏ (1967 regia Jean-Pierre Melville ): ★★★★★
Uite, dacă vrei viteză, zgomot, explozii, replici istețe și un număr de cadavre care arată ca un talcioc condus de Tarantino, treci mai departe. Le Samouraï al lui Jean-Pierre Melville1 nu e interesant sau potrivit pentru distracția ta. E mai degrabă subtil adresat către intelect, spirit sau poate sufletul tău – sau de ce-a mai rămas din el după ce mașinăria de prostire în masă numită streaming l-a măcinat până la os.
Aici tăcerea devine un sacrament. Primele cinci minute? Nimic. Fără dialog. Doar Alain Delon întins pe pat ca un cadavru care n-a aflat încă vestea, fumul ridicându-se ca tămâia într-o biserică părăsită, și un scatiu captiv ciripind mecanic rozariul timpului absent. Camera tremurândă a lui Melville nu-ți oferă expoziție; îți oferă absoluție prin scădere. Fiecare cadru e un confesional de spovedanie în care singurul păcat e să pângărești nerăbdător ritualul.
Jef Costello (Delon) nu e un personaj. E o problemă de antropologie rezolvată în sânge. E roninul modern, samuraiul fără stăpân, asasinul orfan care se îmbracă de parcă s-ar duce la înmormântare – a lui. Delon nu joacă; iradiază în ritual. Fața aia – angelică, glacială, deja pe jumătate în mormânt – transformă fiecare gest în liturghie. Își aranjează borul pălăriei în oglindă nu din vanitate; e pregătire pentru altar. Nu ucide pentru bani. Ucide pentru că universul cere simetrie, iar el e forța care o restabilește. În față lui stă inspectorul lui François Périer, polițist de modă veche, dar liberal clasic, care pare că a făcut audit la suflete pentru departamentul de păcate al purgatoriului. Fără exagerări, mașinațiuni, puneri in scenă, doar procedură tăcută, implacabilă. Cei doi nu vorbesc cu adevărat unul cu altul; orbitează ca doi dueliști înainte de atacul care îl va termina pe unul din ei. Doi samurai ai unor ordine opuse, rotindu-se în jurul locului ce va deveni punct terminus pentru unul din ei. Unul aplică legea omului; celălalt aplică legea divină. La final, nu contează cine câștigă. Ritualul câștigă. Cinematografia lui Henri Decaë e atât de rece încât îți vine sa-ti freci mâinile. Parisul nu e romantic aici; e o capcană de cladiri uniforme (mulțumim baroane Haussmann!) vopsită în gri-oțel instituțional. Străzile cu caldaramul ud de ploaie reflectă doar o imagine sfărâmată de luminile reclamelor. Coloana sonoră a lui François de Roubaix și a lui Eric DeMarsan – mix de jazz classic, electronic, cameral, minimalist, proto-prog, dar bluesy, care sună ca un epitaf pentru regrete… reține, muzica asta e mângâierea pe care o meriți, în contrast violent cu acțiunea. Reascult coloana sonoră în timp ce scriu despre film și plâng…
Melville dezbracă genul noir (era sa zic gangsteresc… pentru că francezii au mers pe o direcție mai liberală decat colegii americani) până rămâne doar esența: formă, mișcare, privire, moarte. Fără psihologie de doi bani, regrete, explicații, fără backstory, fără scuze. Costello nu moare pentru că a greșit. Probabil pentru că ceremonia lui s-a împlinit. Scena finală nu e tragică, e doar împlinită.
5 / 5 ⭐. Nu, nu pentru că e palpitant sau amuzant. Pentru că e perfect în felul în care doar lucrurile cu adevărat sumbre pot fi.
Bloodline! - Dacă Le Samouraï e tatăl, fiii sunt o legiune de fani – și majoritatea știu asta. Ramura asiatică mai ales: eleganța rece a lui Melville a traversat Pacificul și s-a renăscut în neon și coduri de onoare.
Fabulosul A Bittersweet Life (2005, Kim Jee-woon) — Kim a numit-o versiunea sa coreeanizată a lui Melville, direct. Lee Byung-hun e figura lui Delon: enforcer loial, impasibil ca piatra, dar trădat când o licărire de milă penetrează prin codul său. Tăcerea, privirile, spirala inevitabilă spre răzbunare – e Jef Costello în Seul, schimbând fedora pe costum croit, dar păstrând aceeași grație damnată. Kim a împrumutat povestirea indirectă, greutatea dialogurilor tăcute, vacuitatea vieții expuse în violență. Nu e omagiu; e transfuzie cinematică.
Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999, Jim Jarmusch) — Practic o versiune cover cu hip-hop și porumbei. Forest Whitaker ca samuraiul-hitman care recită Hagakure2 în timp ce hrănește păsări. Jarmusch ia ritualul lui Melville și-l transplantează în decadența din New Jersey. Aceeași singurătate, același cod, aceeași glonț inevitabil. Jarmusch a recunoscut deschis că e omagiu; finalul chiar este un ecou.
Outrage (2010, Takeshi Kitano) — Primul din trilogia yakuza a lui Kitano (urmat de Beyond Outrage și Outrage Coda). Aici tăcerea nu e meditativă – e reținere explozivă. Gangsterii lui Kitano respiră doar prin trădări și bătăi cu aceeași precizie ritualică pe care Melville i-a dat-o lui Costello: fără cuvinte irosite, doar ceremonii escaladante de loialitate și măcel. Kitano l-a citat pe Melville ca influență (și-a ajustat finalurile ca să evite ecouri prea apropiate), iar fatalismul deadpan, chill-ul corporatist-yakuza, seamănă cu Le Samouraï filtrat prin lumea interlopă din Tokyo. Violența ca etichetă.
The Killer (1989, John Woo) — Woo l-a numit pe Melville „Dumnezeu”. Chow Yun-fat e figura lui Delon: elegant, onorabil, dar inexorabil damnat. Baleturile cu slow-motion ale violenței sunt versiunea catolică a lui Woo la reținerea protestantă a lui Melville. Love it or hate it!
Drive (2011, Nicolas Winding Refn) — Driver-ul lui Ryan Gosling e Jef Costello în jachetă de satin cu scorpion croșetat pe spate. Aproape fără dialog. Stil purist, but the same moral dilemma. Gosling a spus că a studiat prestația lui Delon. Scena din lift e tăcerea pură explodând în sânge… și numeri fiecare talpă pe care o primește in cap hitman-ul 😂
The Driver (1978, Walter Hill) — Runaway man ca arhetip. Fără nume, doar profesie. Hill transformă minimalismul în poezie post-modernă americana cu muscle cars.
Collateral (2004, Michael Mann) — Hitman-ul lui Tom Cruise e cel mai apropiat descendent spiritual direct al lui Jef: detașat, precis, existențial. Mann a făcut cu ochiul lui Melville de mai multe ori.
Alți bastarzi în linia de sânge: Vengeance al lui Johnnie To, mai multe filme yakuza ale lui Takeshi Kitano, chiar și fragmente din Heat al lui Michael Mann (etica profesională a lui De Niro), și întreaga mașinărie John Wick (Chad Stahelski l-a citat pe Melville ca pe evanghelie).
Violență și minimalism: Quentin Tarantino a numit Le Samouraï unul din filmele sale preferate și a recunoscut deschis că a modelat detașarea cool, în costum, a echipei de cocalari asasini din Reservoir Dogs și lumea interlopă caricatuzată din Pulp Fiction. Nu a copiat tăcerea – a amplificat-o în dialog absurd care a rescris regulile cinema-ului. Dar rădăcina e acolo: profesionistul ca artist, lovitura ca ritual performance act. Jim Jarmusch a mers mai departe. Nu doar a împrumutat; a filosofat. În Ghost Dog a fuzionat codul lui Melville cu hip-hop, gândire orientală și enervanta alienare rasială americană. Minimalismul devine comedie existențială: un samurai negru (!) care hrănește porumbei în timp ce mafia se ceartă ca o familie disfuncțională. Jarmusch a spus că filmul e despre cum codurile supraviețuiesc într-o lume care nu mai crede în ele. Kim Jee-woon a luat planul și l-a făcut noir coreean: injectand loialitatea ca otravă, mila ca defect fatal. În A Bittersweet Life, tăcerea asurzitoare vorbește despre trădare și amărăciunea din spatele fațadei dulci a puterii. Takeshi Kitano, în Outrage (and beyond…), păstrează ritualul dar adaugă fina ironie japoneză – gangsterii ca salariați în costume, violența ca restructurare HR corporatistă. L-a admirat pe Melville suficient încât să-și ajusteze finalurile ca să evite imitația, dar ADN-ul e acolo: omul stoic mergând spre iad pentru că așa cere codul. Atât Tarantino, Hill, Refn și Jarmusch (și moștenitorii asiatici) au înțeles: într-o lume zgomotoasă, omul care nu spune nimic (sau aproape nimic) e cel mai periculos. Și cel mai uman. Pentru că la final, așa cum știa Melville și discipolii săi au învățat, adevărata violență nu e glonțul. E așteptarea.
Hmmm🤔 … unde am mai văzut eu temele așteptării și acceptării tăcute?
Old Henry (2021, regizat de Potsy Ponciroli) ★★★★★
Într-o eră în care westernurile vin fie cu social justice warriors predicând despre colonialism, fie cu pistolari în cizme prăfuite, Old Henry apare ca o ice bucket challenge – simplu, onest, brutal de bine făcut. Nu are nevoie de CGI, de monologuri lungi despre traume, nedreptate sistemică sau de distribuții token (inclusive). E doar un fermier bătrân, un adolescent și o fermă care miroase a pământ galben și pustietate. Și ajunge.
Tim Blake Nelson, tipul pe care Hollywood-ul l-a ținut decenii în roluri de ciudat simpatic sau de perdant comic (Buster Scruggs, O Brother…), explodează aici în rolul vieții lui. Henry McCarty nu e un personaj – e o forță mitologică. Cocoșat, cu ochii obosiți de prea multe ierni și prea multe poveri nevăzute, el poartă mantaua unui trecut pe care nu-l povestește nimănui. Când masca de fermier prostovan alunecă, nu e cu fanfară. E ca și cum ai deschide un cufăr ruginit și ai găsi înăuntru o armă încărcată și o Biblie pătată de sânge (glumesc…). Nelson transformă tăcerea în armă, iar fiecare mișcare calculată amintește că adevărații duri nu țipă niciodată. Potsy Ponciroli înțelege ceva ce majoritatea regizorilor au uitat: westernul adevărat nu e despre peisaj, ci despre ce se întâmplă în interiorul unui om când lumea de afară bate la ușă cu minciunele și stele de tinichea. Stephen Dorff ca „șerif” e perfect detestabil – alunecos, arogându-și genul de autoritate falsă pe care o vezi azi peste tot, de la birocrați la influenceri. Întrebarea clasică revine: cine e outlaw-ul de fapt? Cel care ascunde o identitate neconvenabilă sau cei care uzurpă titluri pentru parvenire? Filmul respiră același aer ca Le Samouraï al lui Melville: ritualul profesionistului singuratic, omul care nu datorează explicații nimănui, care își hrănește calul, taie lemnele, verifică pușca și așteaptă. Când vine momentul, acționează cu economia unei sentințe capitale. Fără catharsis ieftin, fără lacrimi de crocodil, doar violența curată care restabilește un fel de ordine într-o lume stupidă și fără onoare. E un scandal că Nelson a așteptat atât de mult un rol ca ăsta. E dovada că Hollywood-ul preferă să risipească talente pe cameouri și meme-uri în loc să le dea spațiu să respire. Old Henry repară puțin din nedreptatea asta. E un western care nu se scuză că e tragic, un noir care nu are nevoie de pălării fedora ca să fie letal. Dacă mai există bărbați care încă simt greutatea responsabilității pe umeri, care știu că uneori onoarea înseamnă să stai în picioare când toți ceilalți fug, să vadă filmul ăsta. Singuri. În liniște. Când se termină, o să simtă ceva ce cultura pop-woke a încercat să le scoată din oase: gravitația. Greutatea și rostul unei vieți care încă mai contează.
Din aceeași clasă: Unforgiven (1992) — Eastwood îngroapă rapid mitul westernului clasic și apoi îl dezgroapă doar ca să-l împuște din nou. Munny e fratele mai bătrân și mai rău al lui Henry. No Country for Old Men (2007) — Chigurh (Javier Bardem) e moartea cu o tunsoare proastă. Frații Coen înțeleg teroarea de neoprit a trecutului , dar o readuc cu umor negru! You Were Never Really There (2017) — Joaquin Phoenix e o grenadă defectă... Vizionare plăcută 16/01/2026
Jean-Pierre Melville (nume real Grumbach 😂) și-a adoptat pseudonimul după Herman Melville, autorul lui Moby Dick, pentru a-și onora idolul, fiind în tinerețe un mare fan al filmelor americane cu gangsteri.
«Hagakure» (însemnând „În umbra frunzelor”) este un ghid practic și spiritual pentru casta samurailor, scris de Yamamoto Tsunetomo la începutul secolului al XVIII-lea.