O chestiune de viață și de moarte!
CHRISTMAS FALLOUT HANGOVER EDITION
“There is no remedy for love but to love more.” Henry David Thoreau
🎅 CHRISTMAS FALLOUT HANGOVER
Iată autodenunțul: încă un maraton cinematografic de după sărbătorile Crăciunului, binge prescris pentru a trata mahmureala existențială cu doze masive de clasicism - genul de povești care te fac să plângi 😭 cu sughițuri și să-ți șoptești în barbă : filme ca astea nu se mai fac 😔 și o mică doză de masochism postmodern.
🏛️ TRIPLE FEATURE: Antidotul Clasic (4.5 / 5 ⭐)
1. The Bishop’s Wife (1947) – Îngerul care ne ordonează prioritățile (regia Henry Koster, cu Cary Grant, Loretta Young, David Niven)
Dacă ai rămas cu senzația că sărbătoarea de Crăciun a fost doar o listă de cumpărături si felicitări de complezență , filmul ăsta e dușul rece de care ai nevoie. Cary Grant nu e doar un înger (Dudley), ci este arhetipul Mesagerului care intervine când ordinea sacră a familiei este amenințată de ambiția sterilă. David Niven, bunul episcop obsedat de ridicarea unei catedrale de piatră, uită că „templul” adevărat este relația cu soția sa (Loretta Young). Dudley nu vine să rezolve probleme financiare, ci vine să restaureze Logos-ul în casă. Dpdv cinematic e schematic, dar ludic, plin de inevitabilele clișee si personaje secundare obligatorii, corny, dar sincer, cu o doza de naivitate inerentă epocii, dar vizual e ca o felicitare victoriană gravată în argint, iar Cary Grant are acea carismă nepământeană care te face să crezi, pentru 100 de minute, că cineva acolo sus chiar are simțul umorului și un plan de rezervă pentru noi. Și da, miracolele există! P.S. Nu cred că aș suporta un remake… Disney l-ar transforma intr-un threesome gay friendly!
2. Strangers on a Train (1951) – Când umbra îți propune un târg ( regia Alfred Hitchcock, adaptare după Patricia Highsmith, cu Farley Granger, Ruth Roman, Robert Walker)
După atâta „pace, armonie și bună învoire”, Hitchcock vine să ne amintească de Umbra care pândește în compartimentul vecin… că răul există și e al naibii de pământean! Este cel mai bun studiu despre dualitate: Guy (ordinea, succesul, dorința de ascensiune) și Grim Reaper Bruno (haosul, resentimentul, dorința de distrugere). Ideea lui Bruno de „crimă perfectă încrucișată” este pură poezie neagră. Este filmul perfect pentru momentul în care te-ai săturat de neamuri proaste si prieteni și începi să înțelegi de ce Bruno e un personaj atât de fascinant (still in my top 10 cinema evil maniacal villains). Scena caruselului de la final este o metaforă perfectă pentru viața modernă: un haos mecanic scăpat de sub control în care încercăm cu disperare să rămânem agățați de ceva real. Cinematografie de o precizie chirurgicală. P.S. Un eventual remake? poate David Fincher… sau Denis Villeneuve.
3. A Matter of Life and Death (1946) – Sau dragostea ca argument suprem în fața Tribunalului Celest (Funest…) - regia Michael Powell & Emeric Pressburger, cu David Niven, Roger Livesey, Raymond Massey, Kim Hunter și Marius Goring
Capodopera absolută a lui Powell & Pressburger (The Archers). Un pilot britanic ar fi trebuit să moară, dar „sistemul” (The Matrix?!) a făcut o eroare (glitch?) din cauza ceții “britanice”. Ce urmează e un duel filosofic între Lumea de Aici (filmată în Technicolor orbitor) și Lumea de Dincolo (un black and white perlat, birocratic și rece). Este o explorare sublimă a ideii că dragostea nu este doar o emoție, ci o forță cosmică capabilă să suspende legile dupa care funcționează universul. Scara fixă care urcă spre cer este una dintre cele mai puternice imagini din istoria cinema-ului. Într-o lume care vrea să ne convingă că suntem doar aglomerări inutile și întâmplătoare de atomi, filmul ăsta îți dă peste ochii plânși 😢 cu dovada transcendentului. Happy Ending?! … Surprise! You’re Dead! P.S. Aș accepta doar un remake al lui M. Night Shyamalan!
☣️ ADDENDA: GUILTY PLEASURE (Masochistic Leftovers)
4. Splitville (2025) – Când progresismul feminist întâlnește deșeurile sentimentale masculine
Dacă primele trei filme ți-au curățat ochii, Splitville e ca și cum ai vărsa resturile de la cina de Crăciun direct pe covorul cel nou. Este povestea unui cuplu modern, „eliberat” de prejudecăți, care decide să divorțeze, dar să locuiască în continuare împreună cu noii parteneri (foursome…) într-o utopie a toleranței sexuale. Rezultatul? O implozie de narcisism, terapie de grup eșuată și lozinci despre „conștientizarea spațiului personal”.
E un masochistic leftover pentru că te uiți și nu-ți vine să crezi cât de mult am decăzut ca societate de la demnitatea lui Rick Blaine la acești low-T snowflakes (băieței pi#dificati) care nu pot lua o decizie fără un podcast de self awareness în căști.
E „trashy” pur pentru că e atât de lipsit de simțul penibilului încât devine fascinant. O privire sângeroasă în viitorul relațiilor fără busolă morală. Vedeți-l doar dacă vreți să apreciați și mai mult de ce Cary Grant și Humphrey Bogart erau giganți într-o “Greatest Generation”!
Absolut, vă invit să intrăm cu bocancii în această „grădină a deliciilor” avariate. Dacă primele trei filme din Triple Feature au fost hrană pentru suflet, Splitville este echivalentul unei shaorme uitată pe marginea piscinei timp de trei zile: te uiți la ea, știi că o să-ți facă rău, dar o guști doar ca să vezi dacă nivelul de degradare este cel bănuit.
🤡 BACK TO THE FUNNY FARM
Dacă Splitville ar fi un obiect, ar fi un dildo fosforescent, vibrând trist abandonat pe o tarabă din piața de zarzavat. Filmul este o infecție morală “marketed as arthouse” care se chinuie să treacă drept feminism, „eliberare socială”, dar eșuează lamentabil într-o paradă de narcisism și umor de tip sitcom expirat.
🎭 Distribuția: fake as a hostage video…
Dakota Johnson (Julie): Pare că nu a citit scenariul și a decis să joace în stare de somnambulism, sperând că dacă nu clipește prea mult, lumea nu o va recunoaște. Are acea privire de „unde mi-e agentul?” în fiecare scenă de „tensiune” sexuală cu noul partener, uitând că nu mai joacă în“Materialists” cu Pedro Pascal & Chris Evans.
Adria Arjona (Ashley): Joacă rolul unei femei „moderne” atât de artificiale, încât te întrebi dacă nu e un fembot construit de un AI care a învățat despre relații din postările de pe Reddit.
Kyle Marvin & Michael Angelo Covino: Acești doi băieți (care ne-au păcălit anterior că au talent în The Climb) încearcă aici un fel de reversed bromance 🤢. Personajele lor sunt atât de inepte și lipsite de coloană vertebrală, încât te fac să-l cauți cu disperare pe Rob Schneider sau pe Adam Sandler și gașca sa nebună. Da, am ajuns acolo: Sandler, cu toate glumele lui despre bășini și midlife crisis, are de un milion de ori mai multă umanitate și „substanță” la degetul mic decât acești eunuci emoționali din Splitville.
☣️ Să vă explic ce este „Back to the Funny Farm”?
Premisa e de o imoralitate stupidă, nu pentru că ar fi „îndrăzneață”, ci pentru că e ineptă. Ideea că poți trăi într-un cvartet amoros, sub același acoperiș (ca șomer, în casa altuia… sau a băncii), în timp ce îți „gestionezi traumele” prin gaguri ieftine copiate după sitcom-urile proaste din anii 2000, este pur și simplu deraiată.
Totul e artificial, aproape cartoonish…
Dialogul: O adunătură de clișee motivaționale spuse cu o seriozitate de necrezut. Pare o predică despre „poliamorie responsabilă” scrisă de cineva care n-a reușit să țină în viață nici măcar o plantă.
Gagurile: Tras de păr e puțin spus. Sunt glume care „împrumută” nerușinat din Friends, Two and a Half Men sau How I Met Your Mother, dar fără carisma actorilor de atunci. Totul se simte ca un scheci de SNL care a durat cu două ore prea mult.
Morala: Nu există. Este un vid axiologic în care epave emoționale se învârt în cerc, mirosindu-și propriile egouri și numind asta „creștere personală”.
⚖️ Concluzia masochistă
Splitville te face să vrei să te întorci la valorile sigure. Te face să apreciezi o comedie din anii 80-90’ cu Sandler, Bill Murray sau Eddie Murphy unde măcar știi că sub glumele lor grobiene există un sâmbure de onestitate familiară. Acest film este „infectat” de nevoia postmodernă de a deconstrui totul, până când nu mai rămâne nimic decât o grămadă de ruine sentimentale.
Verdict: 1.5/5 (0.5 stele bonus pentru efortul de a fi atât de penibil) - Este filmul care te face să-ți dorești să vină naziștii ăia fake din Casablanca sau îngerul flirty din Bishop’s Wife să facă ordine cu sila în viața acestor oameni. Un dezastru ideologic pe care nu-l pot ignora, dar care mă lasă cu nevoia urgentă de a mă spăla pe creier cu un film de-al lui Billy Wilder … sau două, trei? One, Two, Three, Some Like It Hot & The Apartment?