LAST CHRISTMAS…
Inconvenientul de a nu ajunge nicăieri: 7 filme într-o zi, 0 pași făcuți, 100% fericire amară
Cronica unui Crăciun pierdut în penumbre, sau cum am salvat lumea fără să mă ridic de pe canapea…
Crăciunul meu din 2025 a fost un maraton cinematografic care a început cu It’s a Wonderful Life (1946, regia Frank Capra, cu James Stewart, Donna Reed, Lionel Barrymore; 4.5/5). Am plâns cu sughițuri spre final, am dat naibii toată povestea aia de tip Scrooge despre „exploatatorul” Potter și am rămas cu esența: mântuirea, renașterea, visul american și citatele care-ți rămân lipite de suflet. „Strange, isn’t it? Each man’s life touches so many other lives. When he isn’t around he leaves an awful hole, doesn’t he?” Și mai ales: „Remember, no man is a failure who has friends.” Sau replica finală: „You see, George, you’ve really had a wonderful life. Don’t you see what a mistake it would be to throw it away?” Un film care te face să crezi că viața, cu toate găurile ei, merită trăită. George Bailey nu este doar un om (ființa-în-lume), ci un nod într-o rețea de semnificații, exploatând subtil „complexul salvatorului” care se transformă în disperare atunci când Eul generos este strivit de responsabilități. Tentativa de suicid este momentul în care George își pierde simțul utilității, însă îngerul Clarence îi oferă o terapie de șoc: o lume în care el nu a existat.
Mântuirea vine din realizarea că identitatea noastră nu este un bun individual, ci unul relațional. Siroposul citat „Niciun om nu e un eșec dacă are prieteni” este, de fapt, recunoașterea faptului că alteritatea (celălalt) ne definește și ne salvează de la neant.
A urmat Materialists (2025, regia Celine Song, cu Dakota Johnson, Chris Evans, Pedro Pascal; 4/5). Un triunghi amoros deconstruit, un romcom care se preface că laudă dragostea peste materialism – dar noi știm mai bine, nu? Banii aduc fericire, și filmul e cinic de-a dreptul. Bine jucat, credibil, imoral, competitiv, fără backstories inutile și fără devieri. Când artificialitatea (pretending not to be man/woman) neagă realitatea biologică și ordinea naturală, lucrurile o iau razna. Nu e o perspectivă rudimentar-darwinistă, ci mai degrabă dorința mimetică: nu vrem obiectul (sau persoana), ci vrem ceea ce alții par să prețuiască. Banii devin etalonul realității, iar dragostea o tranzacție de prestigiu. Asta la nivel teoretic… dar psihanalitic, filmul expune fragilitatea Eului modern care, în încercarea de a nega biologia și „ordinea naturală”, devine un sclav al aparențelor. Este o ilustrare a „omului unidimensional” neomarxist, unde fericirea este cuantificată în termeni de utilitate și competiție, lăsând spiritul flămând într-un deșert de lux. Happy ending? Vă las să ghiciți singuri.
Apoi Gaslight (1944, regia George Cukor, cu Ingrid Bergman, Charles Boyer, Joseph Cotten și surpriza Angela Lansbury în debut; 4.5/5). WOW, revăzut după decenii – un thriller studiu de caz clinic despre psihoza indusă și sadism care te ține cu respirația tăiată. Manipulare psihologică pură, suspans lent, dar sufocant. Boyer nu vrea doar bogății, ci vrea anihilarea persoanei spirituale soției sale. El proiectează propria nebunie și lăcomie asupra ei până când ea începe să le interiorizeze. Este o luptă asimetrică pentru adevăr în sensul ca realitatea devine ceea ce percepem, iar manipularea percepției echivalează cu asasinarea sufletului. Bergman întruchipează lupta pentru a recâștiga dreptul de a-și numi propria realitate. Boyer e controlat și sinistru, Bergman e o umbră sfâșietoare, o epavă psihologică, iar Lansbury, în rolul de servitoare, e deja o forță interpretativă!
Tot pe stil “thriller”, Rope (1948, regia Alfred Hitchcock, cu James Stewart, John Dall, Farley Granger; 4/5). Revăzut după 15 ani – tensionat la maximum, imoral, cu un recital superb de la Granger. Premisa absurdă (sau nu?) a celor doi care ucid din pură superioritate intelectuală. Filmul este o critică devastatoare a interpretării vulgare a conceptului de Übermensch. Cei doi tineri ucid pentru a demonstra că sunt „dincolo de bine și de rău”. Paralela cu discipolii lui Nae Ionescu este frapantă: o carismă toxică poate transforma sofismele în justificări pentru crimă. la crime inimaginabile, chiar și în numele „toleranței” și „ospitalității” poporului creștin român.
Crima este un act de exteriorizare al unei pulsiuni criminale (Thanatos, pe care 99.99% din oameni și-o reprima in mod natural) deghizată în estetism gol și hedonism. Stewart, în rolul profesorului-mentor, realizează cu oroare că vorbele sale au devenit acțiune (și cadavru), demonstrând responsabilitatea ontologică a dascălului față de mințile de plastilină pe care le modelează.
Rămas în noir, o revedere dragă: Sweet Smell of Success (1957, regia Alexander Mackendrick, cu Burt Lancaster, Tony Curtis; 4.5/5). Un clasic absolut – o colecție de personaje descompuse moral, ipocrizie, combinații, luptă pentru supraviețuire, aplicare a filozofiei lui Machiavelli într-o junglă de asfalt. Puterea nu are nevoie de justificare, ea este propriul său scop. Personaje venale trăiesc într-o stare de „neautenticitate” permanentă, unde limbajul nu servește comunicării, ci manipulării. Relația dintre Lancaster și Curtis este una simbiotică și parazitară. Curtis este doar un „influencer” avant la lettre, un sclav al mogulului, executând dorințele murdare pe care acesta nu le poate afișa, într-un dans al disprețului reciproc. Jazz-ul e doar pretext; filmul miroase a corupție și ambiție oarbă.
Blue Moon (2025, regia Richard Linklater, cu Ethan Hawke, Andrew Scott; 4.5/5). Fenomenal recital de la Hawke (a câta colaborare cu Linklater?). E ca un episod de Cheers, dar cu Nabokov, Borges și Larry Flynt discutând despre viață și amor. Sau „My Dinner with Andre” – fără filozofie. Discuțiile despre Shakespeare nu sunt doar etalări intelectuale, ci încercări de a mapa haosul existenței. Este o „noapte a spiritului” în care umorul negru servește ca singur antidot împotriva disperării.
Dialogul funcționează aici ca o „asociere liberă a spiritelor” pe canapeaua unui restaurant (make bar movies great again!!!). Hawke și Scott își externalizează anxietățile legate de sex, eternitate, moarte și ratare, transformând melancolia într-o formă de artă.
O noapte amară, în care logoreea devine Refugiu Existențial, dar plină de umor negru și autoironie. Hai sa-i dăm premiul OSCAR de interpretare lui Ethan Hawke si să încheiem discuția!
Iată completarea pentru maratonul tău, inserând acest „fel principal” gourmet și sângeros între cine-verité și animația apocaliptică.
Pofta bună - The Menu (2022) – Mark Mylod - O cină ritualică între Sacrificiu și Satiră 4/5 – O delicatesă greu de digerat
Dacă maratonul a avut nevoie de un moment de apogeu visceral, The Menu a fost alegerea perfectă. Filmul începe ca o parodie acidă la adresa culturii „foodie” și a emisiunilor stil Gordon Ramsay, dar deviază rapid spre teritoriul baroc și violent al lui Peter Greenaway din The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover (highly recommended)
Actorii: Anya Taylor-Joy este absolut magnetică – ea reprezintă singurul element de realism și supraviețuire într-o mare de snobism. Însă la pièce de résistance este Ralph Fiennes. Este imposibil să nu vezi în Chef Slowik un „revival nazi” al personajului său din Schindler’s List, Amon Göth. Fiennes își rejoacă rolul de tiran absolut care decide, cu un pocnet din degete, cine trăiește și cine moare, transformând bucătăria într-un lagăr de concentrare gastronomic, unde disciplina devine fanatism.
Filmul descrie fidel ritualul ca formă de distrugere. Masa nu mai este un act de comuniune, ci un mecanism de castă. Slowik nu mai hrănește trupuri, ci pedepsește păcate sociale, transformând cina într-un potlatch inversat: un dar care nu onorează, ci anihilează oaspeții.
Avem de-a face cu o manifestare pură a blazării criminale. Slowik a atins perfecțiunea și, negăsind nicio plăcere în ea, decide să distrugă întregul sistem (bucătăria, clienții, sinele). Anya (Margot) reprezintă „Eul” sănătos care refuză să joace în nevroza colectivă și cere, simplu și subversiv, un banal cheeseburger – singura legătură autentică cu dorința primară.
Este o critică a nihilismului estetic. Când arta (sau gastronomia) devine atât de abstractă încât uită de funcția sa vitală, ea devine toxică. Filmul ne întreabă: mai putem savura ceva fără a-l conceptualiza până la moarte?
Trilogia „Gastronomiei Macabre” (dacă doriți să revedeți… trei mese pe zi)
Dacă The Menu ți-a deschis apetitul pentru cinema-ul de artă unde mâncarea devine metaforă existențială, iată trei „feluri” obligatorii:
La Grande Bouffe (1973, regia Marco Ferreri)
Premisa: Patru prieteni se retrag într-o vilă pentru a mânca până la moarte.
De ce să-l vezi: Este ruda filozofică a lui The Menu. O critică viscerală a consumerismului în care sinuciderea prin exces este singurul protest valid împotriva unei vieți plictisitoare.
Delicatessen (1991, regia Jean-Pierre Jeunet & Marc Caro)
Premisa: Într-o lume post-apocaliptică, hrana e rară, iar măcelarul cartierului are o sursă de carne... neconvențională.
De ce să-l vezi: Un amestec de estetică suprarealistă și umor negru. Este o analiză antropologică despre cât de repede se prăbușește moralitatea în fața foamei.
The Platform / El Hoyo (2019, regia Galder Gaztelu-Urrutia)
Premisa: O închisoare verticală unde mâncarea coboară pe o platformă; cei de sus mănâncă regește, cei de jos primesc resturi sau nimic.
De ce să-l vezi: Un experiment social brutal despre lăcomie, solidaritate și eșecul redistribuirii bogăției. Un „Menu” mult mai crud și politic.
Încheierea zilei: Flow (2024, regia Gints Zilbalodis, animație fără dialoguri, cu un pisoi negru, câini, capibara, lemuri și zgriptori; 3.5/5). Absența Logosului și Singurătatea Post-Umană - O parabolă straveche despre o arcă în fața apelor care vin din senin. Vizual e răpitor, muzica hipnotică, fluent – dar inutil. De obicei mă las furat de frumusețe, dar aici am început să pun întrebări: unde sunt oamenii? De ce totul e atât de gol? În momentul ăla vraja s-a spart. O experiență senzorială care ridică întrebări tulburătoare prin ceea ce lipsește. Dacă natura este o „arcă” fără oameni, mai are ea vreun sens? Filmul propune un univers post-antropocentric, fără să fie Planet of the Apes... Golul pe care l-am simțit este reacția în fața unei lumi în care Logos-ul (cuvântul, sensul uman) a dispărut, lăsând în loc doar instinctul supraviețuirii. Pisoiul negru navigând pe apele străine poate fi interpretat ca un simbol al Eului care plutește pe oceanul Inconștientului unui vis personal (eternele mele călătorii din vis...). Totuși, lipsa interacțiunii umane transformă parabola într-o viziune a alienării absolute, unde frumusețea devine sterilă pentru că nu are niciun observator care să o numească „frumoasă”.
Crăciun fericit și povești frumoase! Să ne vedem cu bine în 2026 – poate cu povești frumoase, filme bine scrise, mai puține apocalipse animate și mai multe renașteri à la George Bailey.
AMAZON Prime Video/Youtube BONUS: Jeff Dunham – Milwaukee Special (2025) Rating: 4/5 – Ventriloquism, Viziune și Voci Interioare 😊 După densitatea filozofică a lui Hitchcock, Nietzsche sau Linklater, ultimul special al lui Jeff Dunham din Milwaukee a venit ca o descărcare necesară – un „digestiv” umoristic servit cu o precizie tehnică uluitoare. Dunham rămâne un fenomen rar: un artist care reușește să mențină o relevanță culturală uriașă într-o epocă a corectitudinii politice, folosindu-și „prietenii” de lemn pentru a spune adevăruri pe care un om în carne și oase nu și le-ar permite. Spectacolul este, în esență, un exercițiu de disociere creativă. Dunham își externalizează diferite fațete ale sufletului prin marionete: Walter este SUPER-EUL morocănos și critic, Peanut este LOW-IQ-ul (prostul satului) exuberant și haotic, iar Achmed THE DEAD TERRORIST este proiecția fricilor noastre colective, domesticită prin absurd și râs. În Milwaukee, Jeff pare mai mult ca niciodată un „dirijor de personalități multiple”, mediind conflictul dintre aceste instanțe psihiatrice cu o viteză de reacție care frizează genialitatea. Există ceva profund carnavalesc și ludic în acest show. Pe scena din Milwaukee, ierarhiile sunt inversate: păpușa îl insultă pe creator, iar publicul râde de propria condiție umană oglindită în plastic și câlți. Este „nebunul regelui” multiplicat la infinit. Deși glumele par facile la prima vedere, ele funcționează ca un mecanism de eliberare colectivă – acel catharsis unificator care ne permite să râdem de absurdul vieții cotidiene (blonde, bătrânețe, religie, sex, politică, sărăcie, relații, alții) fără a simți pericolul. Chiar dacă nu ești un fan al stand-up comedy, nu poți să nu admiri unicitatea acestui act – ventriloc in sec. XXI?! Cu sală plină?!. În Milwaukee, Dunham nu doar că „vorbește fără să-și miște buzele”, ci reușește să dea voce anxietăților unor întregi generații. Uneori, cea mai bună formă de terapie este să lași un bătrânel de lemn să spună tot ce gândești tu, dar nu ai curaj să rostești.