Köln 75 - Run Vera, Run! 🆚 Almost Famous!

Cinemaggedon

Köln 75 Regia: Ido Fluk
Cu Mala Emde, John Magaro

★★ ( 2/5) În marea tradiție a filmelor care promit una și livrează cu totul alta, Köln 75 sosește îmbrăcat ca un omagiu adus unuia dintre cele mai transcendente momente din muzica înregistrată, concertul solo la pian al lui Keith Jarrett din 24 ianuarie 1975, care a devenit cel mai vândut album solo de jazz din toate timpurile. În schimb, primim o poveste ușoară și superficială de maturizare despre o tânără proto-feministă plină de spirit pe nume Vera Brandes (Mala Emde), care luptă (smiorc!) împotriva dezaprobării părinților, sexismului din industria muzicală și diverselor obstacole logistice pentru a face posibil concertul.

Jarrett însuși? Parcă e jucat de tânărul Steve Lukather, e cel mult o caricatură, un personaj secundar maniacal, debilitat de tot felul de afecțiuni, meschin, obsedat de propria personalitate, marginalizat de decizia regizorilor de a se concentra asupra luptelor pline de energie ale lui Brandes și mai mult de refuzul categoric al adevăratului Jarrett de a coopera – pentru că nu li s-a permis folosirea muzicii sale reale, iar maestrul octogenar, care nu e deloc senil, ci doar parțial paralizat după o serie de accidente vasculare s-a distanțat de-a lungul deceniilor de mitul albumului. Rezultatul este un film care este o înșelătorie elaborată. Ni se promite Geneza Creației originare, alchimia pură a improvizației și în loc primim o docudrama stridentă de epocă, cu povești personale (coming of age re-written legends), care tratează muzica drept un zgomot de fundal pentru arcul de empowerment al unei tinere femei. Emde o joacă pe Brandes cu o determinare fanatică, dar interpretarea tinde spre grotesc, ochi mari de sfidare, replici rapide despre patriarhat, nihilism și o atitudine neobosită de narcisism, „pot să fac orice” care pare importată dintr-o sensibilitate mai contemporană. Scenariul pare o supă indigestă care amestecă Wonder Woman, Evita, Mission Impossible si Run Lola, Run! cu adaugă doze masive de ideologie anacronică: feminismul și o adiere de critică marxistă la adresa industriei muzicale sunt mânuite ca niște arme contondente, transformând ceea ce ar fi putut fi o poveste simpatică de underdog într-un ceva predicator și ciudat de frivol. Fiecare obstacol pare fabricat pentru triumfuri ușoare; fiecare figură masculină de autoritate este un obstacol grotesc de depășit doar cu curaj și dreaptă indignare.

Regizorul Ido Fluk filmează totul cu un stil glossy și exagerat de entuziast – multe tăieturi rapide, lumină caldă chihlimbarie și o coloană sonoră ce înlocuiește orice urmă de frumusețe dureroasă din lucrarea reală a lui Jarrett cu un uplift (botox postmodern) de MTV. Secvențele la pian, atunci când apar, sunt sumare și detașate; primim frânturi din John Magaro ca Jarrett arătând suferind și perfecționist, dar filmul ocolește aproape complet lumea interioară a creatorului. Concertul însuși este tratat ca o concluzie inevitabilă, nu ca miracolul fragil care era să nu mai fie. Ceea ce ar fi putut fi o meditație asupra geniului sub presiune devine în schimb un biopic ușor al cuiva care, prin pură conveniență narativă, devine adevăratul erou al piesei. Nu se poate nega ingeniozitatea istorică a realizării de marketing a lui Brandes – avea abia 18 ani, lucra dintr-un cabinet stomatologic al tatălui ei și a reușit ceva extraordinar. Dar filmul Köln 75 umflă asta într-un manifest deghizat în divertisment, jazzploitation, sacrificând profunzimea, subtilitatea și reverența muzicală pe altarul mesajului. Filmul nu e greșit atât cât e inutil: epatant fără strălucire adevărată, serios fără subtilitate și în cele din urmă doar un act de vanitate. Pentru cei care prețuiesc The Köln Concert - ECM, acesta e mai puțin o diversiune nostalgică si mai mult o trădare politicoasă. Pentru toți ceilalți, e doar încă un film care confundă atitudinea cu arta.

Rețetă verificată, rezultat fad: De ce Köln 75 este doar o copie palidă a lui Almost Famous

Există o linie fină între omagiu și lipsă de imaginație, iar Köln 75 (regizat de Ido Fluk cu un conformism de absolvent de scoală populară de arte) pare să fi pierdut busola exact în această zonă gri. Deși filmul pretinde că explorează geneza celui mai faimos concert de pian din istorie, rezultatul final se simte mai degrabă ca o adaptare forțată a rețetei lui Cameron Crowe din Almost Famous, strămutată într-un context de jazz care îi vine ca nuca-n perete.

Un „Copy-Paste” fără suflet

Dacă în Almost Famous (2000) simțeam transpirația și entuziasmul veritabil al rock-ului anilor ‘70, Köln 75 încearcă să fabrice aceleași emoții prin intermediul personajului Michael Watts (Michael Chernus). Din păcate, Watts nu este William Miller; este doar o variantă sanitizată a jurnalistului agasant.

Unde William Miller aducea o vulnerabilitate care ne făcea să ținem cu el, Watts pare un element de decor obosit, o „umbră” care umblă după pașii lui Jarrett fără a genera vreun gram de tensiune reală. Urmărirea lui prin Europa nu are farmecul „road-movie”-ului clasic, ci devine rapid o repetiție obositoare a unor clișee despre „artistul neînțeles” și „fanul obsedat”.

Aroganța „Lecțiilor” de Jazz

Unul dintre cele mai iritante aspecte ale filmului este folosirea rupturilor de „fourth wall”. Acolo unde narațiunea ficțională lui Crowe era caldă și personală, prelegerile lui Watts despre istoria jazz-ului, livrate direct către cameră, se simt condescendente, destinate aproape jignitor unui public low IQ.

Aceste momente rup ritmul și așa fragil al peliculei, transformând ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de imersiune muzicală într-o oră de teorie plictisitoare. În loc să lase muzica lui Jarrett să vorbească (sau să „respire”, cum pretinde scenariul), Fluk alege să ne explice, didactic și aproape arogant, de ce ar trebui să fim impresionați. Este echivalentul unui prieten care îți dă pauză la piesă la fiecare 30 de secunde ca să-ți explice ce a vrut să spună autorul.

Personaje secundare în derivă

Comparația dintre Vera Brandes și personajele feminine din Almost Famous (cum ar fi iconica Penny Lane) este, din păcate, defavorabilă pentru Köln 75. Vera, adolescenta promotoare, este prezentată ca o „aproape faimoasă” ingenuă, dar personajul ei duce lipsă de acea strălucire tragică și complexă care făcea filmul lui Crowe nemuritor. Rămânem cu o imagine a efortului logistic — pianul prost, oboseala, ploaia — fără a primi la schimb acea „scânteie” care să justifice sentimentalismul forțat al finalului.

Concluzie: O improvizație eșuată

Köln 75 suferă de sindromul „elevului silitor” care a copiat tema colegului mai talentat, dar a uitat să schimbe concluzia. Încercând să improvizeze pe acordurile lui Almost Famous, Ido Fluk livrează un film care se simte fals.

În loc de „miracolul tăcut” promis, primim un colaj de momente previzibile, învelite într-o nostalgie de împrumut. Dacă silențiul dintre note ar trebui să spună povestea, în Köln 75 acesta spune doar atât: uneori, un concert legendar nu are nevoie de un film mediocru care să-l explice.

Verdict - 2 stele cu indulgență - pentru scenografie și unghiuri de filmare. Personal, mi s-a rupt filmul când am auzit-o pe acum matura Vera aruncând cu invective inutile spre tatăl său, un bătrân de vreo 85 de ani, iar asta, dpdv psihanalitic, asta spune tot despre ea! Toxic și trist.