Anatomia unei crime (Anatomy of a Murder, 1959) - Otto Preminger
Rating: ★★★★★ (5/5)
“The main trouble with the world was the people in” Robert Traver, Anatomy of a Murder
Anatomia unei crime (1959) – în regia lui Otto Preminger – rămâne unul dintre acele rare filme care nu doar povestesc o istorie; el disecă sufletul omenesc precum un chirurg nebun cu un bisturiu înmuiat în whisky și jazz. Dacă ai să cauți o piesă moralizatoare de Hollywood în care virtutea triumfă și răul primește ce i se cuvine, caută în altă parte. Acest film îți oferă un loc în primul rând la tribunal ca teatru al ambiguității morale, unde adevărul nu este descoperit – el este interpretat, manipulat și în cele din urmă, vândut celor doisprezece cetățeni obișnuiți care poate că nici nu știu ce înseamnă dreptatea. L-aș numi probabil o comedie neagră despre capacitatea umană de auto-înșelăciune, îmbrăcată în veșmintele legii. Pentru că exact asta este. Paul Biegler (James Stewart), eroul nostru nominal, nu e vreun cavaler alb care salvează lumea. E un avocat de provincie mai interesat de păstrăvi și de colecția sa de jazz decât de salvarea omenirii. Când acceptă cazul locotenentului Frederick Manion (Ben Gazzara) – un tip care recunoaște deschis că l-a împușcat pe barman după ce acesta ar fi violat-o pe nevastă-sa – știe foarte bine că apără un psihopat volatil, posesiv, care probabil a comis o crimă cu sânge rece. Dar lui Biegler nu-i pasă de puritatea morală. Îi pasă să câștige. Și, procedând astfel, se metamorfozează într-un maestru al combinațiilor: instruiește martorii, plantează semințe de îndoială și construiește o apărare în jurul conceptului nou (pe atunci) de „impuls irezistibil” – o expresie psihiatrică politicoasă care înseamnă „diavolul l-a făcut s-o facă, domnule judecător, cel puțin câteva secunde”, cu toate că toată lumea vede o crimă cu premeditare! Din perspectiva unui amator de psihologie, cazul este cu adevărat tulburător și provocator. Filmul lui Preminger vorbește des despre cum umbra fragilă a delirului maniacal pândeste în fiecare dintre noi: incapacitatea de adaptare la haos, resentiment, răspuns la violență și cel mai periculos, refuzul de a ne asuma responsabilitatea și a găsi scuze peste tot. Uită-te cu atentie la personajul lui Manion. Gazzara îl joacă pe psihopat cu o farmecul unei cobre, seducător și magnetic (este în top 10 cinema villains, alături de Hans Gruber, Hanibal Lecter, Joker, Norman Bates, Col. Landa, Anton Chigurh, nurse Ratched...). Simți gelozia, posesivitatea, furia abia ținută în frâu care poate exploda oricând. E victimă a circumstanțelor? Sau e un om care și-a lăsat diavolul interior să scape nestingherit?!
Și Laura Manion (Lee Remick) – ce interpretare. E arhetipul femme fatale actualizat pentru epoca atomică: seducătoare, vulnerabilă, posibil manipulatoare, poate cu adevărat traumatizată. Remick merge pe muchie de cuțit: nu știi dacă e o blondă frivolă, femeie sfâșiată care iti cere protecție sau o smooth operator care știe exact cum sexualitatea ei poate atrage simpatiile juriului. Această ambiguitate nu e întâmplătoare; filmul ne obligă să confruntăm adevărul incomod că victimele și făptașii ocupă adesea același spațiu uman dezordonat și de multe ori interesele li se intersectează. Cu toții avem demoni interiori... Întrebarea e dacă-i anihilăm sau îi lăsăm să preia controlul. Sala de judecată devine un câmp de luptă al arhetipurilor. Biegler al lui James Stewart e înțeleptul reticent de provincie – popular și simplu la suprafață, dar nemilos pe dedesubt – confruntat cu Claude Dancer al lui George C. Scott, procurorul glacial, precis ca un laser, care întruchipează ordinea fără milă. Duelurile lor verbale sunt pură scrimă intelectuală: teatru, autoironie, capcane retorice, obiecții la foc automat, interogatorii care dezbracă prefăcătoria strat cu strat. Și deasupra tuturor, judecătorul Weaver (Joseph N. Welch, avocatul din viața reală care s-a luptat cu anticomunistul McCarthy), uscat, ironic, aproape amuzat de comedia umană care se desfășoară în fața lui. E ca și cum filmul ar spune: uite cum ne îmbrăcăm instinctele animalice în robe și proceduri, în timp ce pretindem că legea e despre adevăr când de fapt e despre persuasiune.
Acum, coloana sonoră a lui Duke Ellington – pur și simplu genială. Ellington nu a scris doar muzică de fundal; a compus un personaj. Acel jazz alunecos și sofisticat pulsează sub dialog ca un complice care știe prea multe, care e prea cool. Ea subliniază swing-ul moral al filmului: elegant la suprafață, dar plin de umbre și improvizație. Ellington însuși apare scurt ca Pie-Eye, pianistul, amintindu-ne că arta (ca și legea) e spectacol. Muzica nu rezolvă; ea merge groovy pe marginea dezastrului, exact ca povestea. Și finalul? Aici Preminger răsucește cuțitul cu adevărat. Nicio revelație grandioasă. Nici o mărturisire lacrimogenă. Niciun discurs eroic care să redea încrederea în sistem. Juriul achită pe baza apărării cu nebunia temporară, sau impulsul irezistibil – Biegler câștigă (sau nu?!). Dar apoi Manion și Laura dispar (previzibil…) fără să plătească onorariul, lăsându-l pe Biegler cu buzunarele goale și un zâmbet ironic. E o demolare subversivă a oricărei convenții hollywoodiene: binele nu primește victoria clară, tipul rău nu e pedepsit, iar dreptatea pare mai degrabă o aruncătură de monedă decât o ordine divină. Ne obligă să ne întrebăm: ce mai este adevărul într-o lume în care oamenii se mint mai întâi pe ei înșiși? Când responsabilitatea e evitată, când umbrele sunt proiectate asupra altora – asupra victimei, sistemului, „celuilalt” – ce mai rămâne? Un verdict, sigur. Dar nu mântuire. Doar o altă zi în lumea decăzută. Ăsta nu e divertisment ci un avertisment. E o oglindă a relativismului moral. Și dacă te uiți suficient de mult, îți vei vedea propria față întorcându-se spre tine – capabilă de orice, dat fiind impulsul potrivit , motivația socială acceptabilă și avocatul potrivit.
Cinci stele. Urmărește-l. Apoi întreabă-te: Ce poveste îți spui ție însuți ca să eviți adevărul care te macină pe interior?
P.S. Paradoxul “Oglinzii”: Eficiență vs. Umilință Românească
Privind filmul astăzi, este imposibil să nu fac o paralelă pe cât de amuzantă, pe atât de amară între sala de judecată a lui Otto Preminger și realitatea noastră mioritică à la Savonea. În Michigan-ul anilor ‘50, crima se comite, șeriful te arestează, avocatul își pregătește strategia, iar procesul se judecă și se încheie într-o săptămână (!). Judecătorul nu invocă “volumul uriaș de dosare”, proceduri, recuzări, incompatibilități chichițe avocățești sau constituționale, nu se pensionează subit la 45 de ani pentru a bloca dosarul și nici nu amână pronunțarea pentru că “are nevoie de timp de studiu” timp de șase luni. Prin contrast, în sistemul românesc, Anatomia unei crime ar fi fost un serial cu 10 sezoane de coșmar, un Las Fierbinți în care avocatii și-ar fi frecat mâinile de satisfacție. Un astfel de proces ar fi durat un deceniu, s-ar fi plimbat prin trei rânduri de instanțe din cauza unor vicii de procedură absurde și s-ar fi finalizat, cel mai probabil, cu o prescripție salvatoare sau o achitare „din lipsă de probe” dispărute misterios din dosar. În timp ce în SUA filmul ne arată o justiție care, deși imperfectă, livrează un verdict, în România ne-am fi ales cu umilința publică a victimei și cu infractorul zâmbind sfidător de pe o plajă exotică.