All About Eve (1950) ★★★★★

The Cannibal Theatre presents: Margo vs. Eve

All About Eve (1950)★★★★★ – Regia & Scenariul Joseph L. Mankiewicz Distribuție principală - Bette Davis (Margo Channing), Anne Baxter (Eve Harrington), George Sanders (Addison DeWitt), Celeste Holm (Karen Richards) Apariție notabilă 😂 - Marilyn Monroe (în rolul domnișoarei Caswell - un star în devenire) Dramă / Film Noir

Într-o seară rece din New York-ul anului 1950, când smogul Broadway-ului mirosea a whiskey, tutun și ambiție otrăvită, cineva a ridicat cortina pe All About Eve. Și de atunci, “filmul despre teatru” nu a mai fost același. A fost o “crimă perfecta”, nu cu sânge, ci cu replici de vitriol și zâmbete veninoase.

Au trecut 85 de ani și NU există remake pentru “All About Eve”. NU. EXISTĂ. REMAKE!? Să refaci povestea asta ar însemna să încerci să restaurezi cu vopsea acrilică un Rembrandt. Scenariul lui Joseph L. Mankiewicz (care a câștigat Oscarul “pe bune”) este perfect: fiecare dialog e o grenadă, fiecare scenă e un pas pe o scară alunecoasă spre un subsol minat de falsitate, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. E perfect. Inegalabil. Cineva care ar propune un reboot ar merita să fie trimis să spele vase într-un bar de stand-up comedy din provincie pentru tot restul vieții.

🎭 Regia lui Mankiewicz? Pur teatru turnat în celuloid. Fiecare cadru e compus ca o scenă de pe Broadway: lumini care taie chipurile în jumătate, gesturi largi, voci care răsună ca și cum ar fi proiectate spre ultimul rând de balcon. Nu e realism murdar de stradă – e teatru mare, cu toată artificialitatea sa grandioasă, cu pauze dramatice și replici rostite ca și cum ar fi ultimele cuvinte înainte de aplauze. Când Margo Channing intră în cameră și spune „Fasten your seatbelts, it’s going to be a bumpy night”, știi că publicul invizibil ar trebui să explodeze în ovații. Aici e twistul când vânătorul devine vânat, dar cu o întorsătură la care doar visezi. La început, Eve Harrington (Anne Baxter, cu ochii inocenți de căprioară și sufletul de viperă) e prada aparentă: o fană umilă, o biată orfană de război care se agață de steaua Margo. Dar pas cu pas, cu răbdare de păianjen, ea țese plasa. Margo, regina scenei, începe să simtă cum i se fură lumina reflectoarelor, rolurile, iubitul, prietenii. Inversarea e lentă, delicioasă, inevitabilă. Când Eve ajunge în vârf, cu trofeul Sarah Siddons (aka TONY Award) în mână, realizezi că vânătorul adevărat a fost întotdeauna vanitatea - și nimeni nu scapă neatins de acest păcat capital.

🏆 Și apoi vine Bette Davis. Ah, Bette. Margo Channing e poate cel mai bun rol al ei – o divă matură, sarcastică, vulnerabilă, furioasă, beată de viață și de whisky. Davis nu joacă; ea devine Margo. Fiecare rid de pe față spune o poveste, fiecare țigară aprinsă e o declarație de război, fiecare privire e o armă încărcată. Când strigă „Margo Channing is not a child!” sau când se prăbușește în hohote de râs amar, simți durerea reală a unei femei care știe că vârsta o pândește mai rău decât un critic nemilos , fie el și maestrul cinic Addison DeWitt (George Sanders într-un rol de predator sexual). E fabulos. E devastator. E de neegalat.

Paradoxal, punctul forte și punctul slab al filmului este chiar Anne Baxter, care nu pare a fi o rivală plauzibilă pentru Margo, dar este convingătoare în rolul admiratoarei. Când Eve o înlocuiește pe Margo și rupe în scena „unscripted”, nu vedem niciodată interpretarea ei; doar ne imaginăm și apoi să ne imaginăm de ce acea modestie de la început era al naibii de suspectă.

Au mai încercat și alții să recreeze mitul Evei, dar au rămas doar niște imitații palide, fără venin adevărat:

1. The Devil Wears Prada (2006) – dramoletă siropoasă în lumea modei, o șefă tiranică, o asistentă care urcă scările spre vârf.... Drăguț, amuzant, dar prea glossy, prea inclusiv, prea „modern Hollywood”. Unde e otrava reală? Unde e teatrul adevărat? 2/5★

2. Sunset Boulevard (1950) – altă divă îmbătrânita, altă ambiție tânără care mușcă mâna care o hrănește, dar aici se termină comparațiile. Magnific noir, dar e mai mult despre Hollywood-ul decăzut decât despre cuțitele din spate din teatrul real. Mai puțin acid, mai mult melancolie. Ironia este că „Sunset Boulevard” pare a fi filmul mai bine cotat astăzi, nu pentru că se potrivește epocii stupide a vitezei ca nuca-n perete, ci pentru că Billy Wilder a fost un regizor mult mai bun decât Joseph Mankiewicz. Meritul lui Joe? A scos-o din anonimat pe Marilyn Monroe! 5/5★

3. What Ever Happened to Baby Jane? (1962) – două surori, una star decăzut, cealaltă nebună de gelozie. Campy horror psihologic, dar e mai mult despre nebunie decât despre manipulare calculată. Prea mult șoc, prea puțină eleganță. 5/5★

4. Black Swan (2010) – balet, ambiție, dublură care vrea să ia locul primadonei... bla, bla, bla. Intens, dar prea vizual, prea corporal. Pierde ironia teatrală și replicile, dar evoluează mai bine într-un body horror psihologic. 4/5★

5. The Favourite (2018) – curtea regală, femei care se urcă una peste alta pentru favoruri. Inteligent, creativ, dar e mai mult joc de putere istorico-erotic decât drama pură a scenei. Prea multe puicuțe, prea puțin Broadway. 4/5★

6. Single White Female (1992) – overlooked and underrated gem - favoritul meu este un thriller psihologic pseudoerotic care miroase a garsonieră, parfum ieftin, obsesie meschină și a frigider gol... Chiar dacă NU există vreun remake decent încă, să refaci asta ar fi ca și cum ai încerca să recreezi o crimă perfectă cu actori de TikTok și efecte CGI ieftine. Totuși acesta e o capcană bine unsă: începe inocent, cu o reclamă în ziar – „Single White Female seeks same” – și sfârșește cu un cuțit în mână și daune totale... E simplu, direct, fără artificii inutile. Perfect în meschinăria lui. Cineva care ar propune un reboot ar merita să fie condamnat să locuiască veșnic cu un duplicat al lui însuși. Regia lui Barbet Schroeder? Nu e teatru grandios ca la Mankiewicz, ci noir domestic, claustrofobic, cu umbre lungi în apartamente prea mari pentru New York. Lumini joase, cadre strânse, pereți care se închid ca o capcană. E Hitchcock light, dar cu un umor negru morbid – genul de umor care te face să râzi nervos când realizezi că vecina ta nouă îți copiază frizura, garderoba și apoi viața. Construcția tensiunii e lentă, deliberată, ca un păianjen care urcă pe perete cu un gândac în custodie: mai întâi simpatie, apoi disconfort, apoi groază pură. Apartamentul devine personaj – un labirint de coridoare, aerisiri și oglinzi care reflectă dubluri nedorite. Aici vânătorul devine vânat cu o răsturnare delicioasă de roluri. Allie (Bridget Fonda, rece și sofisticată) e gazda, femeia independentă care și-a dat afară iubitul infidel. Hedy (Jennifer Jason Leigh) pare victima perfectă: timidă, orfană, fragilă. Dar încet, cu răbdare psihopată, prada devine prădător. Hedy nu vrea doar să locuiască – vrea să devină Allie. Îi fură hainele, părul, machiajul, vocea, chiar și iubitul. Inversarea e lentă și otrăvitoare: Allie începe să se simtă invadată, ștersă, înlocuită. Când realizezi că oglinda nu mai reflectă pe cine crezi, e prea târziu. E un joc de identitate pur noir – cine ești când cineva îți poartă pielea? Și Jennifer Jason Leigh? Ah, Doamne... Leigh e magnifică aici. Începe ca o pisicuță udă, cu ochi mari și voce tremurată, apoi se transformă treptat într-o furtună de nebunie controlată. Fiecare gest – felul în care își aranjează părul ca al lui Allie, felul în care imită mersul, zâmbetul – e o lovitură precisă. E înspăimântătoare pentru că e credibilă: nebunia ei nu e stridentă, e rece, metodică, încărcată sexual. Leigh nu joacă; ea devine monstrul din oglindă. Bridget Fonda ține ritmul ca straight-woman perfectă – vulnerabilă, furioasă, prinsă în capcană. Împreună, creează o chimie toxică ce m-a făcut să nu uit filmul.

Așa că, dacă cineva îți sugerează vreodată un remake – râzi-i în față, aprinde o țigară imaginară, toarnă-ti un pahar de whiskey și șoptește: „All about Eve... all about me.” Pentru că originalul e tot ce avem nevoie. Cortina s-a lăsat. Luminile s-au stins.

🏆 Palmares

• Nominalizări: Deține recordul istoric de 14 nominalizări (la egalitate cu Titanic și La La Land) – pe vremea aia erau mai puține categorii.

• Oscaruri câștigate (6): Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu adaptat, Cel mai bun actor în rol secundar (George Sanders), Cele mai bune costume, Cel mai bun sunet.

• Performanță unică: Este singurul film din istorie cu 4 nominalizări la categoriile feminine (Davis și Baxter pentru „Cea mai bună actriță”, Holm și Ritter pentru „Cea mai bună actriță în rol secundar”).

P.S. Remake-uri? Deși a existat un musical pe Broadway numit Applause (1970) și o adaptare teatrală în 2019 cu Gillian Anderson, magia neagră a peliculei din 1950 rămâne intangibilă. Pelicula nu este doar un film, ci un curs de supraviețuire în jungla vanității.